Cătălin Mărgescu

Ziua 1.

Am plecat din Bucuresti pe la 6 dimineata. Era o zi cetoasa si umeda. Cu o zi inainte suferisem o micro inteventie chirurgicala care s-a dovedit a fi mult mai traumatizanta decat ma asteptam. Purtam un bandaj imens peste barbie si nu aveam voie sa intru in apa, lucru care m-a indispus teribil. Nimeni nu prea avea chef de vorba la ora aia, asa ca am condus in tacere aproape deplina pret de cateva ore. Primul popas l-am facut la Craiova, unde ne-am aprovizionat cu mancare si alte lucruri necasare pentru drum. Putin mai tarziu, in jurul pranzului, ne-am oprit pe marginea drumului, intr-un loc cu verdeta, unde am pus-o de un picnic rapid. Cu burtile pline si pofta de drum, abia asteptam sa trecem granita. Numai bine ca iesise si soarele si se anunta o dupa-amiaza frumosa. Ne indreptam spre Calafat, unde urma sa traversam Dunarea cu bacul. Am ajuns in jurul orei 14, dar a trebuit sa mai asteptam cam o ora pana cand am primit unda verde pentru imbarcare. Am pilotat grijuliu masina printre camioane, indrumat de lucratorii feribotului, pana in locul de de parcare, dupa care am iesit pe punte si ne-am asezat la o sueta. Fetele erau deja mult mai binedispuse, si-au deschis cate o bere si s-au intins la soare. In aproximativ 15 minute am ajus pe malul bulgaresc (Vidin).

Ina si Andreea ciocnind o bere pe feribot

Aveam de mers vreo 30 KM prin Bulgaria, pana la granita cu Serbia. I-am parcut in aproximativ 45 de minute, din care vreo 20 le-am pierdut cu orientarea. Am crezut ca am scapat de vigneta, dar ne-am inselat. Ne-au obligat s-o cumparam la iesirea din tara. Am intrat in Serbia unde am fost intampinati de o vamesa super sexy, care, dupa un control destul de riguros al pasapoartelor si cateva intrebari de rutina, a ridicat bariera si ne-a urat drum bun pe taramul kusturician. In punctul asta s-a terminat harta de pe dispozitivul GPS precum si indicatoarele scrise cu litere latine si a inceput aventura. Am pornit in directia ce parea sa fie cea buna cu speranta sa nu ne inselam si am tinut-o asa mai bine de 50km pana cand am obtinut confirmarea ca suntem pe drumul cel bun.

Undeva prin Serbia

De aici, am tot mers inainte, peste dealuri si campii, inca vreo suta si ceva de km, pana cand am observat ca benzina era pe terminate. Probabil ca ar fi fost prudent sa alimentam din timp pentru ca acum conduceam printr-o pustitate pe unde nu mai vazusem demult vreo benzinarie. Am trecut pe modul de condus economic si din fericire am intalnit o benzinarie inainte sa facem “pana prostului”. Singura problema era ca nu aveam dinari (moneda locala), ci doar lei si Euro. Am reusit sa negociem cu baiatul de la pompa si am platit in Euro, fara sa primesc bon. In mod normal nu as fi alimentat de la o astfel de statie dar n-am avut incotro. Pompele aratau ca dupa razboi, erau ruginite si nu sunt sigur ca instrumentele de masura functionau corect. Am facut plinul cu benzina si am plecat mai departe. Am mai strabatut inca vreo suta de km pana ce a inceput sa se insereze.

Apus de soare, vazut din masina, undeva in centrul Serbiei

Eram de mai bine de 14-15 ore pe drum si pleoapele mele deveneau din ce in ce mai grele. Am decis sa ne oprim in Kralijevo, cu toate ca tinta noastra era Cacak, un oras ceva mai important din centru Serbiei. Cu toate ca era destul de tarziu si nu aveam nimic aranjat cu cazarea, am decis sa facem o mica plimbare de recunoaste prin oras. Imi pare rau ca nu am luat aparatul de fotografiat cu mine, pentru ca as fi putut capta niste imagini foarte interesante la promenada din centru orasului Kralijevo. N-am sa intru in prea multe detalii ci am sa descriu imaginile prin cateva cuvinte cheie: picioare lungi, decolteuri adanci, tocuri inalte, platforme, culori: roz electric, leopard, auriu, argintiu, machiaje stridente.. Aproape toata fauna feminina se etala intr-un stil undeva la limita dintre glamour, sexy si vulgar. Trebuie sa recunosc ca am fost cuprins de un soi de fascinatie greu de negat. Am petrecut cateva zeci de minute pe o bancuta savurand cate o inghetata si admirand peisajul colorat si plin de viata, dupa care ne-am intors la masina si am inceput sa cautam cazare. Am gasit un hotel mediocru, destul de curat si ieftin. Am facut un dus si ne-am asezat in pat. Am adormit in cateva secunde.

Bucuresti - Kralijevo

Ziua 2.

A doua zi dimineata, ne-am trezit am luat micul dejun rapid, apoi am pornit la drum. Ne-a trebuit ceva timp sa gasim directia corecta, astfel ca, cu toate ca ne-am trezit devreme, de-abia pe la 10 si ceva am pornit la drum intins. Pana la Čačak (se pronunta Ciaciac), ne-am ratacit de vreo cateva ori, am facut cale intoarsa, am mai intrebat localnicii, care nu stiau o iota de engleza, care e directia buna si intr-un final am ajuns unde trebuia. Bine ca am renuntat sa parcurgem segmentul asta de drum noaptea. Am continuat sper Užice. Inutil sa mai spun ca ne-am mai ratacit de cateva ori. Indicatoarele rutiere erau in mare masura inutile, iar harta, pe care o cumparasem dintr-o benzinarie, nu prea era in concordanta cu realitatea.

Harta e sfanta la drum

Pe masura ce intaintam spre vest, relieful incepea sa se inalte treptat, peisajul monoton de campie transformandu-se intr-unul de deal si apoi munte. De la Užice, am luat-o inspre sud. Aproape de Nova Varos, am facut un scurt popas, pe malul unui lac superb. Aerul puternic oxigenat al muntelui, era din cand in cand contaminat de noxele esapate de motoarele “preistorice” ale automobilelor Lada, Skoda sau Zastava(Yugo), care inca circula nestingherite pe drumurile sarbesti.

Aici am facut un popas

O Skoda...mai veche

Following the smiley face

Am pornit din nou la drum, nerabdatori sa incheiem si capitolul Serbia. Mai era foarte putin pana la granita cu Muntenegru. Drumul devenea tot mai ingust si abrupt, serpuind strans printre stanci. Era aprope ora 3, cand am ajuns la vama situata intr-un defileu superb. Am decis sa mancam inainte de a trece dincolo, asa ca ne-am asezat la picnic in apropiere, la umbra unui copac, intr-o poienita verde inconjurata de stanci aproape verticale. In apropiere curgea un rau iar razele soarelui se revarsau in vale intr-o frumoasa cascada de lumina.

Un loc mirific in apropiere de vama dintre Serbia si Muntenegru

Dupa masa m-a cuprins o lene atat de placuta incat aproape ca as fi intins cortul acolo si as fi ramas pana a doua zi, dar ne astepta un drum lung si greu pana pe tarmul marii Adriatice, asa ca ne-am urcat in masina si am pornit din nou la drum. Am mers destul de mult prin no man’s land pana la intrarea in Muntenegru. Am rezolvat repede formalitatile vamale si ne-am continuat drumul catre mare. Drumul anevoios sculptat in munte strabate mai multe tunele si viaducte. Muntenegrenii, ca si sarbii dealtfel, respecta regimul de viteza. Ba mai mult, merg cu 10-20 de km/h sub limita permisa. In jurul orei 7, am ajuns in capitala Podgorica. Spre deosebire de restul tarii, zona in care se afla capitala era in mare majoritate plata, exceptie facand cateva dealuri ce se zareau in departare. Am intrat in oras urmand indicatoarele catre “centar”(centru). Dupa cateva minute am ajuns intr-o zona aparent centrala, am parcat masina si am plecat pe jos in recunoastere. Podgorica este un oras modest, dar in acelasi timp cald si primitor. Am petrecut aproximativ o ora in capitala muntenegreana, plimbandu-ne pe stradute fara o tinta precisa. Orasul are o arhitectura mixta, cu cladiri vechi si noi. Locuitorii sunt foarte primitori si relaxati. Atmosfera are un aer mediteraneean. Inainte de a pleca din nou la drum, ne-am asezat pe o terasa unde am mancat cate o felie de pizza si am baut o cafea, savurand razele de lumina calda ale apusului. Putin dupa ora 8 am pornit din nou la drum. Mai aveam mai putin de 100km pana la mare insa soarele era deja la apus si drumul nu era tocmai drept.

Loc de panorama deasupra orasului Podgorica

Am facut un ultim scurt popas, undeva intr-un punct inalt, deasupra orasului, de unde se putea face si fotografi panoramice, dupa care ne-am avantat cu hotarare spre munte, pentru a strabate si ultimele siruri de munti ce stateau intre noi si mare. Drumul era spectaculos, cu serpentine ametitoare si peisaje magnifice. Dupa fiecare curba ne asteptam sa vedem marea si pe masura ce ne apropiam, emotia si asteptarea cresteau. Am sperat sa prindem apusul deasupra marii insa soarele disparuse deja in spatele muntelui. Ne simteam la inaltime si la propriu si la figurat. Se lasase si putina ceata, ca o cortina ce ascundea scena unui spectacol unic. Deodata drumul a inceput sa cobore, ceata sa se rarefieze si noi sa fim cuprinsi de o stare de satisfactie si incantare. In fata noastra se dezvaluia marea Adriatica, cu orizontul in ceata astfel incat nu mai stiai care e cerul si care e apa. Am parcat pe o faleza amenajata, la cateva sute de metri deasupra golfului ce adapostea cetatea Budva. Ne-am deschis cate o bere (fara alcool pentru mine), si am savurat pret de cateva minute privelistea cu adevarat unica. Noapte pusese stapanire peste imprejurimi iar orasul se vedea ca o constelatie de lumini. In fata cetatii strajuia o insula ca o umbra uriasa. De undeva din centru porneau spre cer un manunchi de fascicule puternice de lumina, ce se roteau prin aer. Era clar ca orasul era plin de turisti si de viata. Oboseala s-a spulberat ca prin minune si a fost inlocuita cu o stare placuta, de energie pozitiva si tonus. Era noua si un sfert, cand am ridicat frana de mana si am lasat masina sa coboare incet catre oras, in timp ce savuram aerul cald si mirosul marii.

Contempland peisajul de deasupra statiunii Budva

Contempland peisajul de deasupra statiunii Budva

Budva noaptea